Acum un an, doi am văzut anunțată cartea “Războiul Pisicilor”. Știam că o să o cumpăr fiindcă nu există carte ilustrată de Veronica Neacșu care să nu ne placă, însă am strâmbat din nas imediat ce am citit descrierea: o carte 7+, horror, scrisă de un scriitor de adulți, căci nu pare să existe în lumea asta a iubitorilor de carte un fetiș mai mare decât ca fiecare mare scriitor să fi avut ascuns prin vreun ungher o carte de copii. Sau dacă scriitorul ne e contemporan, se consideră mare păcat să nu se ia la trântă cu acest gen minor și pipernicit, aducător de bucurie în inimi mici, dar vaai, atât de chinuit din condeiele mari. Am greșit!
Traducerile, năpastele & deznădejdile noastre
Nu știu voi, dar eu când intru într-o librărie și văd o carte cu Winnie Ursulețul simt o nevoie acută de a o cumpăra. Primele două volume nu ne-au dezamăgit, textul suna fain, paginile și minutele curgeau alene, mai ceva ca un borcan mare de miere. Și când nu te bâzâie nimeni, poate și mai repede 🙂
Catrina și marele Domn-Somn
Imaginați-vă o seară în care hotărâți să citiți cu copiii o carte de culcare. Sigur, sunt multe cu ochișori care se închid și enumerații (oarecum) infinite despre cum merge întreaga planetă la culcare – și câteodată chiar pare că toată planeta (numai voi nu) ajunge să doarmă în timp ce voi spuneți la noapte bună de zici că aveți o sentință cu executare. Dar cartea noastră nu e dintre acestea. E o întâlnire la ceas de seară cu Stephen King.
Copiilor mei le place Spiderman! Și dacă le place, ce?
Cultura benzilor desenate adevărate a ocolit România înlocuită fiind cu traduceri după Rahan și Pif în anii 60-70, apoi cu reviste tâmpițele despre șoimii patriei, despre niște ipotetici cutezători (nu am priceput nici azi ce au cutezat ei) și Universul (ipocrit al) Copilăriei. Au fost apoi niște încercări de a vinde Mickey Maus în limba română, niște apariții și mai ales dispariții de reviste de comics locale, dar nu avem cu adevărat un Asterix al nostru. Nici măcar un Pif. De fapt nici nu sunt sigur că e obligatoriu să avem un personaj de bd „al nostru”.
„Unu” de Christine Nostlinger
În anul școlar 1989/90 sora mea termina clasa a treia cu Mențiune pentru rezultate bune la învățătură, la școala germană din oraș. Premiul primit a fost desigur o carte. Cartea fusese primită de la „ajutoare” din Germania (e apărută în 82 și are ștampila unei bibioteci din Bremgarten) ca multe din obiectele noastre de atunci: haine, rechizite, reviste și chiar dulciuri.
Anatol și Gregor la aeroport
Anatol și Gregor e cartea ideală pentru a fi adoptată de o companie de transport aerian. O companie sadică fiindcă poate cere fără sfială părinților elefanți să-și pună copilul fără bilet în cutiuța în care se măsoară bagajele. Și dacă e musai, părinții elefanți se așează cu fundul pe el ca să încapă, nu ar vrea să plătească în plus.